Zi de vară până-n seară
Numărul 16. Filosofie culinară la o petrecere de prichindei. Un interviu savuros cu Corina Ureche, despre blogging și gătitul din plăcere. Un exercițiu senzorial pentru o criză de nervi liliputană.
Bine v-am regăsit, dragi iubitori de pâine, povești și arome!
De la Dresda am rămas cu discuția asta în cap, când colega mea Celestina Brandt a întrebat la finalul discursului ei ce ne dorim noi, brutarii profesioniști, de la branșa noastră? A primit răspunsuri dintre cele mai diverse, legate de producție, ori de vânzare. Eu m-am ridicat și i-am răspuns cu ce mă preocupă pe mine: draga mea, în nouă ani de existență a acestui program, tu ești a treisprezecea femeie care a obtinut calificarea de sommelière de pâine, eu sunt cea cu numarul 16. La acest moment suntem în întreaga lume doar 16 femei cu acest titlu, deci eu îmi doresc pur și simplu mai multe ca noi. Nu m-am așteptat la aplauzele pe care le-am stârnit, venite nu doar din partea femeilor, și care mă bucură imens. Noile generații care termină în curând la Weinheim în Germania programul de sommelier de pâine vor aduce încă niște prezențe feminine în acest domeniu, deși suntem în continuare în drastică minoritate. Ce vreau să spun cu introducerea asta este că eu cred în puterea lui împreună și că sunt înconjurată de oameni care gândesc la fel, indiferent dacă sunt femei sau bărbați. Dar pentru că am început în nota asta, chiar vreau să le mulțumesc tuturor femeilor minunate cu care am plăcerea și onoarea să lucrez și să cooperez. O să vedeți și mai jos, în newsletter, invitata mea de la această ediție e o minune. Dar până acolo mai am o poveste pentru voi.
Iulie s-a instalat cum se cuvine, cu canicula începem deja să ne obișnuim (sau nu), serile cu prietenii în fața televizorului, la meci, tind acum să se mute pe balcoane sau în grădini, abordând alte subiecte, mai puțin înflăcărate. Noi ne-am adunat zilele astea să sărbătorim unul dintre prichindeii familiei, adică, citind printre rânduri, ne-am creat, nouă, adulților, o ocazie de a sta împreună și de a filosofa, printre altele, pe marginea pungilor de snacks-uri care, inevitabil, au apărut la un moment dat pe masă. “Pentru copii“ a fost scuza cu care au fost cumpărate, dar realitatea e că le-au ronțăit mai degrabă cei mari. Nu știu dacă e neapărat tipic familiilor implicate profesional în gastronomie, dar la noi se întâmplă des să facem comparații între produse, să le aflăm istoria (eventual cu ajutorul lui Google) și să vorbim despre relația specială pe care o avem cu vreunul dintre produse. Așa că, în timp ce copiii făceau castele și prăjituri din nisip, noi am început să discutăm despre pufuleți & co. Da, zic pufuleți și mă refer la pufuleți. Poate nu știați, dar, de câțiva ani, ei se găsesc la toate supermarketurile din Austria. Sunt chiar produși în România, uneori chiar poartă numele original. Nu mai îmi aduc aminte exact când i-am văzut prima oară aici, probabil înainte de pandemie. De atunci mă uit mereu cu atenție să văd cine îi cumpără: doar românii, sau și austriecii? Răspunsul este: toată lumea! Ce mă uimește (în mod pozitiv) este faptul că au devenit atât de iubiți aici, uneori surclasând niște snacks-uri clasice ale locului, iar oamenii sunt surprinși când le spun că pufuleții ne-au însoțit copilăria și că originea lor este în România. Cine s-ar fi gândit că acest produs simplu și ieftin va cuceri Europa? Și de unde vine oare fascinația pentru pufuleți? La noi o înțeleg, e o bucățică nostalgică de acasă de care ne putem bucura și în afara țării. Pentru restul, e un snack simplu și relativ inofensiv (dacă sărim peste uleiul de palmier care este din păcate folosit la producție), pe care îl poți da și copiilor din când în când, fără prea multe mustrări de conștiință.
Îmi place să stau de vorbă cu oamenii, mai ales atunci când conversațiile noastre se învârt în jurul mâncării, indiferent dacă vorbim de snacksuri, sarmale, salate, ori pâine. Fiecare dintre noi avem o altă relație cu ceea ce punem în farfurie, dar pe toți ne leagă pasiunea și respectul față de lumea culinară. De aceea, pentru mine, un moment important al acestui newsletter îl constituie micile interviuri pe care le împărtășesc și cu voi. Azi v-o aduc aici, de la Cluj, pe nimeni alta decât Corina Ureche. Nu cred că mai are nevoie de nicio prezentare, deși îmi dau seama acum că am uitat să o întreb despre viața cu Ozzy, cățelul ei. Dar nu-i nimic, rămâne pe lista de to do pentru un alt newsletter. Așadar, dragi iubitori de pâine, povești și arome, invitata ediției, Corina Ureche!
Interviul ediției
Corina, bine ai venit! Eu nu cred că e nevoie neapărat să te mai
prezentăm publicului, dar, de dragul jocului, te rog să le spui
cititorilor noștri câteva cuvinte despre tine.
Corina Ureche pe numele întreg, locuiesc lângă Cluj-Napoca. Îmi plac
mâncărurile cu gust de acasă, simple, dar sunt foarte deschisă în a
gusta aromele altor culturi. Iubesc drumețiile în natură pe care le fac
adeseori alături de soțul meu și câinele nostru, să vizitez locuri
încărcate de istorie din Europa, iubesc marea și vara. Îmi face placere
să citesc cărți de ficțiune, să rezolv integrame, sunt o fire foarte
curioasă și sociabilă. Foarte sociabilă.
Ești o prezență stabilă și iubită în peisajul food blogging-ului
românesc, și mă gândesc că nimeni nu se mai întreabă cum
ai debutat în această activitate. Poate tocmai de aceea aș vrea totuși să ne spui câteva
cuvinte despre începuturile tale.
Mulțumesc pentru cuvinte. Am început să postez pe blog în 2009, la ideea
celui care avea să devină soțul meu. Îmi plăcea să gătesc și fotografiam
orice farfurie, așa că m-a ajutat să îmi fac acest blog și să postez
acolo. Eram la masterat, mă pregăteam pentru o altfel de carieră, nu
credeam că voi ajunge să transform pasiunea pentru gătit într-un loc de
muncă cu normă întreaga.
Au apărut încet rețelele de socializare și am învățat să le folosesc în
folosul a ceea ce fac. Încet au început să vină spre mine propuneri de
colaborare și iata-ne aici!
La începutul anului acesta ți-am cerut ajutorul cu câteva informații
pe care să le folosesc în lucrarea mea de absolvire pentru titlul de
sommelière de pâine. Tu ai avut ideea genială de a merge la bunica ta să
îi iei un interviu, care pe mine nu numai că m-a ajutat enorm în a
defini direcția lucrării, ci la nivel personal m-a marcat și m-a
îmbogățit. Ce ai învățat tu de la bunica ta în urma acestor discuții?
Bunica, dar și mama, sunt persoanele care mi-au influențat stilul de
gătit și relația cu mâncarea. Punctual de la bunica mea am învățat că
gătitul este o activitate care aduce și plăcere, nu e doar o necesitate.
Așadar mă bucur întotdeauna de proces, îmi aduce relaxare și tihnă.
Din toate discuțiile cu bunica mea i-am simțit bucuria în glas, îmi
dictează rețetele cu atât de mult drag și punctează detalii care vin
doar din drag de ingrediente și gătit, chiar dacă a prins niște vremuri
dificile și cu lipsuri. Am mai învățat că oricât de grele ar fi
timpurile, masa în familie poate să aducă clipe de fericire.
Tot din familie am învățat un obicei pe care îl duc și eu mai departe:
pregătitul de mâncare pentru muncă. Crescând alături de bunici am văzut
cum bunica îi pregătea mereu bunicului un pachet cu merinde pe care îl
lua cu dumnealui la muncă. Uneori, dacă timpul îi permitea, bunica
mergea cu pachetul proaspăt și eu o însoțeam. Același lucru l-am văzut
și acasă la părinții mei care plecau aproape tot timpul la birou cu
mâncare la pachet. Inevitabil am adoptat obiceiul atunci când eu am avut
locuri de muncă la birou și îl duc mai departe și acum pregătindu-l
pentru soțul meu.
O să îmi rămână în minte mereu spusele bunicii tale, când ai
întrebat-o ce făceau cu pâinea dacă le rămânea, iar dumneaei a răspuns
râzând că nu rămânea nimic, era întotdeauna prea puțin. Ce faci tu cu
surplusul de pâine, și, în general, cu surplusul de mâncare?
Din surplusul de pâine fac crutoane sau pesmet, cele mai la îndemână
metode de a nu face risipă. Însă mă străduiesc să nu ajungem aici, să
gătesc porții mai mici și să nu cumpăr mai mult decât avem nevoie. E un
exercițiu uneori provocator având în vedere diversitatea ingredientelor
de pe piață.
Resturile de mâncare le refolosesc în alte preparate și uneori chiar
congelez pentru mese ulterioare.
La final aș vrea, te rog, să ne dai o sugestie pentru un sandviș de vară, să
meargă pe caniculă.
Sandvișul meu perfect de vară este un fel de "caprese românesc". Trebuie
să aibă obligatoriu roșii, roșii dulci și zemoase de grădină, puse între
felii de pâine ușor prăjite unse cu pesto de pătrunjel și felii subțiri
de telemea sărată.
Nota mea: pesto de petrinjei! Cine o urmărește pe Corina, știe despre ce vorbesc!
Exercițiul senzorial al ediției
Am menționat la începutul acestui newsletter două lucruri: o petrecere pentru copii și pufuleții. Ei bine, acestea două sunt elementele principale ale exercițiului senzorial pe care vi-l sugerez ediția aceasta.
Probabil unii dintre voi au deja experiența petrecerilor cu copii între 2 și 4 ani, și știti că la un moment dat, după ce au alergat, chicotit, și iar alergat, e îndeajuns să înceapă unul să urle de oboseală, că se unesc apoi toți în cor. Ei bine, cam asta s-a întamplat și la petrecerea noastră. Ca să evităm o escaladare cu și mai mulți nervi, am apelat la panaceul universal din familia noastră: mâncarea. Și nu oricum, ci mâncarea transformată în obiect educațional distractiv, asupra căruia ne aplecăm cu multă atenție, dar și cu multă plăcere.
Ce am făcut? Fiecare prichindel a primit trei boluri: unul cu pufuleți, altul cu felii de ardei gras, altul cu biluțe de mozzarella (toate astea erau deja pregătite pentru petrecere, noi doar am ales din ce era disponibil pe masă). I-am pus pe toți în cerc pe salteluțele de plajă (mă rog, cel mai mic, de doi ani, nu prea a priceput el ce voiam noi, dar a fost a good sport și măcar nu a răsturnat mâncarea). I-am pus apoi să ia câte un pufulete în mână și să ne spună cum miroase, ce formă are, ce culoare, cum se simte în mână, dacă e uscat sau umed, greu sau ușor. Apoi, ce gust are. Ăia mai șmecheri au mâncat primul pufulete fără să aștepte instrucțiuni, dar au cooperat la a doua încercare.
La fel am procedat apoi și cu feliile de ardei gras și cu biluțele de mozzarella. I-am pus să menționeze și diferențele de textură și de gust între pufuleți, ardei gras și mozzarella, atunci când mușcă și mestecă.
Nu vă mint, a fost un pic haotic, că doar sunt mici de tot, dar a fost extrem de distractiv, și pentru puștime, și pentru adulți. Copiii s-au lăsat prinși în joc și a fost, ca de fiecare dată, uimitor să auzi și ce vocabular au deja la vârsta lor.
Nu este niciodată prea devreme pentru a începe educația senzorială, așa, încetișor, un pic câte un pic. Să nu mai spun că s-au băgat apoi și adulții, extinzând jocul și la alte alimente de pe masă. Ne-am distrat cu toții și am mai învățat câte ceva.
P.S. aromatic
AICI - am un smochin în curte, dar zău că nu m-am gândit pâna acum la trebșoara asta!
Vă mulțumesc că ați citit și această ediție a The Bread Sommelière! Până la următorul newsletter, nu uitați să fiți atenți la lumea din jurul vostru și să-i ascultați mirosurile!